Întemeietorul cvartetului de coarde
A văzut lumina zilei în data de 7 martie 1847, în satul Strâmbeni-Blejoi (aşezare care prin amplasament corespunde cu nordul actualului sat Blejoi), „sub dealul Viile Sârbilor, pe lunca largă a Teleajenului”. În acest sătuc a învăţat buchea cărţii şi tot aici a deprins pentru început cântarea religioasă la bisericuţa de lemn folosită ca metoh al mitropoliei.
În vara anului 1860, Constantin DIMITRESCU, sprijinit de părinţi, obţine o bursă la Institutul Corpului Vocal şi Instrumental din Bucureşti, condus pe atunci de Grigore MANCIU, profesor de muzică vocală şi dirijor al bisericii de la „Curtea Veche”.
Aici începe să studieze violoncelul, beneficiind de îndrumarea cunoscutului compozitor, violonist şi violoncelist Alexandru FLECHTENMACHER, cea mai proeminentă personalitate muzicală a timpului.
La vârsta de 22 de ani, Constantin DIMITRESCU susţine primul său concert, demonstrând talent şi o iscusinţă care promiteau.
În 1870, intră prin concurs la Conservatorul din Paris, reuşind primul din 24 de concurenţi. Studiază aici cu renumitul compozitor şi violoncelist Auguste FRANCHOME, care, după un an, îi propune rolul de prim-violoncelist în orchestra din Paris. Constantin DIMITRESCU refuză oferta şi se întoarce acasă. La Bucureşti, găseşte catedra de violoncel desfiinţată şi acceptă propunerea lui Eduard WACHMANN, devenind prim-violoncelist al orchestrei Teatrului cel Mare din Bucureşti (viitorul Teatru Naţional). Concomitent, împreună cu fraţii WIEST (vioară) şi REITH (violă), dă primele concerte ale unei formaţii româneşti de cvartet (octombrie 1870).
Doi ani mai târziu, se înfiinţează catedra de violoncel şi Constantin DIMITRESCU o obţine prin concurs, deţinând-o până în 1916, când se pensionează. În cei peste 40 de ani de activitate didactică, Constantin DIMITRESCU a pregătit numeroase serii de studenţi la catedra de violoncel, printre cei mai străluciţi elevi ai săi remarcându-se marele muzician George GEORGESCU. De asemenea, a condus ca dirijor Societatea Simfonică „Buciumul” şi a fost şef de orchestră al Teatrului Naţional.
În tezaurul muzicii naţionale, o piesă de rezistenţă este „Dansul ţărănesc”, compoziţie de excepţie prin modul de valorificare a cântecului popular românesc, melodia care de altfel serveşte şi drept temă a ceasului electronic din centrul municipiului Ploieşti (1988).